O poveste in multe cuvinte (partea III)
Dupa un timp, am aflat langa tine si ce e dezamagirea si cat de mult poate sa doara.
De atunci, lucrurile s-au schimbat intr-un fel si nu mai aveau sa revina la starea ideala de mai inainte. Cel mai greu mi-a fost sa accept ideea ca relatia care, nu foarte usoara pe alocuri la inceput, dar totusi desavarsita, nu mai avea sa fie poate niciodata. Lucrurile se schimbasera. Nu imi dau seama cum. Devenisera oricum, mai complicate. Din nou, nu puteam sa renunt la tine, dar de data asta nu mai eram sigura ca mai am resursele necesare ca sa lupt. De data asta aveam nevoie de sustinerea ta. As fi vrut sa pot renunta la tine si sa nu fiu nevoita sa traiesc durerea, tristetea si nelinistea care aveau sa devina parte din existenta mea. Intotdeauna am considerat ca sunt o fiinta sensibila si poate mult prea fragila. Am crezut totusi, ca am gasit omul potrivit si eram multumita. Insa realitatea nu era chiar atat de usor de suportat. Nu pentru mine. Chinul abia atunci incepuse si din toate frustrarile, dezamagirile, indoielile si nelinistea mea au luat nastere mici monstrii care in timp s-au transformat in demoni care au pus stapanire pe mine, un pic, cate un pic. Atata timp mi-a fost greu langa tine, dar te iubeam si nu puteam sa plec, desi de multe ori ma uram pentru asta. Nu am stiut si nu stiu cum sa las amintirile si lucrurile mai putin frumoase acolo unde ar trebui sa le fie locul, in trecut. Suferinta crestea cu fiecare zi iar nelinistea ma innebunea. In mine se dadea o lupta permanenta intre a renunta la trecut si a pasi in viitor fara resentimente. Insa viitorul ma surprindea cu fiecare zi care urma, avand aceleasi dubii chinuitoare. Ma sustineai in continuare, de cele mai multe ori doar speranta si increderea ta erau cele care ne mai tineau in viata. Nu ma faceau insa, sa trec peste cele intamplate. Durerea mea era uneori fara margini. Ma coplesea si ma dezbina in mii de bucati. Furtuna din mine nu se mai potolea. Tu ai fost omul meu, omul care a reusit sa-mi dea incredere, insa nu ai fost perfect si m-ai dezamagit. Tu ai cladit fundatia relatiei noastre, ca mai apoi sa trebuiasca sa fii stalp de sustinere si pentru tine si pentru mine. Cu atat mai mare a fost amaraciunea, cu cat am realizat ca relatia pe care o consideram ca ar putea fii ultima in viata mea pentru ca simteam ca tu esti omul langa care as putea sa-mi traiesc viata, a fost o relatie nu atat de adevarata precum am crezut. Tu ai tratat-o cu destula superficialitate, ca si cum ar fi fost un joc. In fata mea erai cel perfect; cel minunat. In cele din urma, mi-am dat seama ca niciodata nu va putea sa fie relatia desavarsita pe care mi-o doream si am crezut ca e. Nu as vrea sa traiesc o relatie cu atatea dezamagiri, insa chiar si asa, nu pot sa renunt la tine.
(Va urma…)

O poveste in multe cuvinte (partea III)

Dupa un timp, am aflat langa tine si ce e dezamagirea si cat de mult poate sa doara.

De atunci, lucrurile s-au schimbat intr-un fel si nu mai aveau sa revina la starea ideala de mai inainte. Cel mai greu mi-a fost sa accept ideea ca relatia care, nu foarte usoara pe alocuri la inceput, dar totusi desavarsita, nu mai avea sa fie poate niciodata. Lucrurile se schimbasera. Nu imi dau seama cum. Devenisera oricum, mai complicate. Din nou, nu puteam sa renunt la tine, dar de data asta nu mai eram sigura ca mai am resursele necesare ca sa lupt. De data asta aveam nevoie de sustinerea ta. As fi vrut sa pot renunta la tine si sa nu fiu nevoita sa traiesc durerea, tristetea si nelinistea care aveau sa devina parte din existenta mea. Intotdeauna am considerat ca sunt o fiinta sensibila si poate mult prea fragila. Am crezut totusi, ca am gasit omul potrivit si eram multumita. Insa realitatea nu era chiar atat de usor de suportat. Nu pentru mine. Chinul abia atunci incepuse si din toate frustrarile, dezamagirile, indoielile si nelinistea mea au luat nastere mici monstrii care in timp s-au transformat in demoni care au pus stapanire pe mine, un pic, cate un pic. Atata timp mi-a fost greu langa tine, dar te iubeam si nu puteam sa plec, desi de multe ori ma uram pentru asta. Nu am stiut si nu stiu cum sa las amintirile si lucrurile mai putin frumoase acolo unde ar trebui sa le fie locul, in trecut. Suferinta crestea cu fiecare zi iar nelinistea ma innebunea. In mine se dadea o lupta permanenta intre a renunta la trecut si a pasi in viitor fara resentimente. Insa viitorul ma surprindea cu fiecare zi care urma, avand aceleasi dubii chinuitoare. Ma sustineai in continuare, de cele mai multe ori doar speranta si increderea ta erau cele care ne mai tineau in viata. Nu ma faceau insa, sa trec peste cele intamplate. Durerea mea era uneori fara margini. Ma coplesea si ma dezbina in mii de bucati. Furtuna din mine nu se mai potolea. Tu ai fost omul meu, omul care a reusit sa-mi dea incredere, insa nu ai fost perfect si m-ai dezamagit. Tu ai cladit fundatia relatiei noastre, ca mai apoi sa trebuiasca sa fii stalp de sustinere si pentru tine si pentru mine. Cu atat mai mare a fost amaraciunea, cu cat am realizat ca relatia pe care o consideram ca ar putea fii ultima in viata mea pentru ca simteam ca tu esti omul langa care as putea sa-mi traiesc viata, a fost o relatie nu atat de adevarata precum am crezut. Tu ai tratat-o cu destula superficialitate, ca si cum ar fi fost un joc. In fata mea erai cel perfect; cel minunat. In cele din urma, mi-am dat seama ca niciodata nu va putea sa fie relatia desavarsita pe care mi-o doream si am crezut ca e. Nu as vrea sa traiesc o relatie cu atatea dezamagiri, insa chiar si asa, nu pot sa renunt la tine.

(Va urma…)

O poveste in multe cuvinte (partea 2)
Timpul trecea iar noi parca invatam sa vorbim, sa mergem si chiar sa gandim din nou, de data aceasta la fel. Atat inimile noastre cat si mintile noastra incepeau sa funtioneze la unison. Trupurile noastre se indragosteau tot mai mult. Toate incepeau sa se potriveasca. Am invatat sa ne iubim. A fost si greu, a fost si usor. A fost si neplacut, a fost si frumos. Ma intregeai, apoi luai bucati din mine. Eram fericita, apoi simteam ca nu va functiona niciodata pentru mine. Erai cu mine, alteori nu mai erai. Imi dadeai speranta si curaj, apoi le luai pe toate inapoi. Dar era mai mult bine decat rau si erai ceva la care nu puteam sa renunt si vroiam sa vad ce se va mai intampla. 
Era ca un film palpitant. Uneori nu mai intelegeam nimic, parca imi doream sa vina totul de la sine, fara sa fiu nevoita sa depun vreun efort pentru ca uneori a fost chiar chinuitor. Insa nu m-ai lasat iar eu am avut incredere in tine. In mintea mea, erai minunat.
Ai devenit omul de care ma indragostisem si fara de care simteam ca totul ar fi inutil. Am crezut ca sunt norocoasa si ca am gasit tot ceea ce visasem vreodata. Incepusem sa cred in fericire si in iubire. Frumusetea noastra venea din momentele impreuna care erau sublime. Imbratisarea ta era tot ce-mi trebuia. Incepusem sa fim tot mai mult impreuna si tot mai asemanatori. Sau cel putin asa era pentru mine. Si am ramas langa tine. 
(Va urma…)